Ce bine că uităm! Ce păcat că nu ţinem minte!

Octavian Paler spunea că „memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare”, dar de lucrurile uitate cine îşi mai aminteşte?
Ce bine că uităm! Uitarea este un ajutor lăsat pentru noi ca să nu ne poticnim trăirea în trecut, ci să mergem mai departe, nu cu regretul unui apus imperfect al timpului, ci cu dorinţa enormă de a trăi prezentul şi cu ideea posibilei perfecţiuni a viitorului.
Cu toate acestea, uneori uităm din neglijenţă (şi nu natural sau din cauza vreunei boli), biar acest lucru ne poate priva de bucurie. Alergând spre împlinirea, pe care nu o garantează nimeni, a experienţelor ideale pe care ni le dorim, uităm de micile, dar adevăratele momente pe care ar trebui să le păstrăm în suflet, deci ce păcat că nu ţinem minte!
În drumul nostru, căutam profunzimea vieţii şi dorim să fim uimiţi de supranaturalul ei.  Suntem puţini cei care facem acest lucru, deci nu destui. Totuşi, încercăm, deci existăm. Dar, de multe ori, crezând că numai ce se afla în infinitul îndepărtat este semnificativ, aţintindu-ne privirea obsesiv înspre ceva care nu ne este atât de familiar, uităm de importanţa comunilor nori, de exemplu.
Uneori ne părăsim divina condiţie de om pentru o imagine tulbure, dar sclipitoare, a unui ego propriu imaginat sau râvnit nespus, însă pierzând din atenţia pe care trebuie să o oferim şi altor lucruri decât eului, pierdem şi şansa de a transforma omenescul în piatră preţioasă şi de dorit, prin iubire, iar eşecul îl suportă umanul cu ambiţie de semizeu. Deci, lupta pentru producerea unei schimbări în bine este din start pierdută dacă suntem prea preocupaţi de noi înşine.
Tot ceea ce am putea atinge devine intangibil doar prin decizia noastră de a ne detaşa de ceea ce suntem. Purtăm în noi toată puterea cuvântului „om” şi totuşi, unii oameni nu creează doar o clipă de visare de care avem toţi nevoie, ci transformă realitatea într-o lume în care aparent nu mai au nici un scop, uitându-i atât forma cât şi conţinutul în care se simt captivi.
Confundăm de cele mai multe ori infinitul cu linia orizontului, iar aşa-zisa noastră dorinţă de ascensiune se demonstrează a fi de fapt dorinţa de a merge înainte, de a supravieţui în mod original pe Pământ şi poate, doar de puţine ori, un pic mai mult de atât.
Ne dorim să animăm viaţa, deşi suntem animaţi de ea! Paradoxal, uneori reuşim! Este bine să luptăm pentru visele noastre, dobândind din ce în ce mai multă bucurie şi cunoaştere, însă trebuie să ştim că de multe ori suntem doar oameni cu vise şi nu neapărat oameni cu vise împlinite. În noi se ascunde infinitul, iar infinitul, inevitabil tânjeşte după infinit, dar întâi trebuie să fie om pe Pământ şi de abia la momentul potrivit înger în necuprins. Până atunci totul este doar o luptă cu rezultate minimale care se dă într-un bildungsroman numit viaţă.
Şi chiar şi aşa, furaţi fiind de descoperirile măreţe pe care le putem face de-a lungul vieţii, suntem chiar atât de grăbiţi încât să nu ne mai aducem aminte de paharul de apă care ni s-a dat atunci când nu credeam că ne vom putea stâmpăra setea? De ce nu ne mai amintim de momentul în care am fost felicitaţi, ci doar de vremurile în care am fost criticaţi? Oare să ni se întâmple nouă, oamenilor, mai multe lucruri rele, uitându-le pe cele  bune?
Anunțuri

32 de gânduri despre “Ce bine că uităm! Ce păcat că nu ţinem minte!

  1. Dorinta face parte din otravurile emotionale care duce la dezodine mentala, agravanta in timp.Paradoxul uman este de a continua in directia dorita fara sa-ti faci putina priza de cunostinta daca este pe un traseu corespunzator capacitati sale.De unde toate dereglarile emotionale se intilnesc si egoul spunind caci este capabil sa treaca peste…..

  2. nu exista uitare in adevaratul sens al cuvantului…nu uiti decat cand mori , cand ncetezi sa mai fii, sa mai simti, sa mai vezi, sa mai auzi…exista in schimb negare…sau poate refuzul a a-ti aminti…

  3. Consider că totul vine de la dorința noastră de a fii mai presus de restul… ambițiile sunt bune, dorința de a atinge infinitul și de a fii ca el este deasemenea bună, atâta timp cât Infinitul înseamnă Lumină, atâta timp cât infinitul înseamnă Iubire… De cele mai multe ori uităm aceste nume ale infinitului și confundăm infinitul cu realizare profesională, acumulare de lucruri neolositoare… etc.

  4. Dar ce este uitarea? Subconstientul stocheaza informatiile vietii actuale, Creierul reptilian ne-a inregistrat invatamintele evolutiei noastre insemnarile,retin si pastreaxa totul, daca dorim.Inactiune este tara care trebuie considerata. Perseverenta trebuie considerata la rang de virtute. Labor omnia vincit improbus, parca!
    Madi si Onu

  5. E interesant atunci când îţi aduci aminte de vreun lucru aparent neînsemnat, dar care s-a păstrat pe undeva, ascuns, printr-un colţişor al memoriei…
    Poate că e bine să mai şi uităm. Aşa am fost „construiţi”, nu? 🙂

  6. @Gabriela
    Dar a uita e un lucru absolut normal si natural. A uita nu e un pacat si omul nu uita, neaparat, ceva din cauza unei boli. Ca poate uita din neglijenta, asta e cu totul altceva. Dar ca se poate intampla si asa…:

    „I forgot to remember to forget her,
    I can’t seem to get her off my mind.”

    Se poate intampla si asa. 🙂

    „De ce nu ne mai amintim de momentul în care am fost felicitaţi, ci doar de vremurile în care am fost criticaţi? Oare să ni se întâmple nouă, oamenilor, mai multe lucruri rele, uitându-le pe cele bune?”

    Dupa parerea mea, e relativa chestiunea asta. Adica asa cum poti uita lucrurile bune, tot asa le poti uita si pe cele rele. Dupa mai multi ani chiar nici nu-ti mai amintesti de lucrurile care au fost, odata, rele, pe care le-ai considerat asa. Interesant e ca atunci, lucrurile dintr-un trecut indepartat, nu mai sunt nici rele si nici bune, ci se reduc la niste simple intamplari lipsite de importanta. Fara relevanta. Sigur, sunt si cazuri exceptionale, dar ma intreb daca nu cumva acelea sunt exceptiile care confirma regula. Bineinteles ca nu e bine sa tii minte raul: te chinui pe tine insuti si, pana la urma, n-are niciun rost.

    „În noi se ascunde infinitul, iar infinitul, inevitabil tânjeşte după infinit, dar întâi trebuie să fie om pe Pământ şi de abia la momentul potrivit înger în necuprins. Până atunci totul este doar o luptă cu rezultate minimale care se dă într-un bildungsroman numit viaţă.”

    sau:

    „Uneori ne părăsim divina condiţie de om pentru o imagine tulbure, dar sclipitoare, a unui ego propriu imaginat sau râvnit nespus, însă pierzând din atenţia pe care trebuie să o oferim şi altor lucruri decât eului, pierdem şi şansa de a transforma omenescul în piatră preţioasă şi de dorit, prin iubire, iar eşecul îl suportă umanul cu ambiţie de semizeu. Deci, lupta pentru producerea unei schimbări în bine este din start pierdută dacă suntem prea preocupaţi de noi înşine.”

    Dupa cat socot, aceasta tentatie a absolutului care se afla in om poate fi de origine demonica: „umanul cu ambitie de semizeu”, „la momentul potrivit înger în necuprins”. Si chestia asta – „trebuie sa fi om” – de acord sa ti-o spui din cand in cand, dar nici sa exagerezi, ca si cum n-ai fi om. Mai bine sa cugeti la urmatoarea maxima: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – „Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain”, pentru ca asa mi se pare mult mai omenesc si, mai mult, iti asumi, in felul acesta, conditia ta umana. Pe cand cel care se considera un semizeu, considera ca o parte din ceea ce este omenesc ii este strain, vrand sa se faca aidoma cu zeii. Eventual sa fie egalul lui Dumnezeu sau chiar mai mult. Aceasta teorie a exacerbarii „omului” si „umanului” conduce la ideea foarte periculoasa de supraom si suprauman, mai presus de puterile omenesti. In cultura si filozofia occidentala au existat astfel de teorii (Nietzsche). Numai ca acestea au prefigurat fascismul, totalitarismul sec. XX.

  7. Stiu,sunt egoista,dar cateodata imi doresc sa uit.Odata cu pierderea unei fiinte dragi sa apara o uitare d-asta,care sa stearga totul.
    Stiu,sunt egoista cateodata.

  8. Buna dimineata, Gabi! Te rog sa primesti cu intarziere istorica urarile mele sincere pentru un an nou plin de zambete si fericire! Sa ne bucuri mereu cu articolele tale deosebite!

    Eu sunt de parere ca ar trebui sa uitam toate relele care ni se fac si sa nu uitam nici cel mai mic bine care ni se face. Doar asa ne putem chema oameni. Si chiar daca am proceda asa, nu ar insemna decat ca ne-am facut doar datoria. Si nimic mai mult 🙂

    • Mai trebuie sa-ti spun cat ma bucur pentru faptul ca ai revenit, Marin?
      Mi-au lipsit comentariile tale!
      M-am obisnuit prea mult cu ele. Erai de-al casei…
      Deci:bine ai revenit! 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s