Amintirea unei stele

Sursa foto aici

Eram o stea strălucitoare care plutea pe-un nor, într-o lume în care timpul era doar o vorbă aruncată în vânt, un zvon fumegând de tristeţe de care îngerii auziseră când îi vegheau pe muritori.
Eram o stea cu cinci colţuri arzătoare, poleită cu praf de diamant ceresc şi cu razami împletită de cunoaşterea luciferică: poetică.
Şi totuşi, în armonia unei zări pe care o întreţineam şi eu, norul pe care luminam mi s-a părut prea mic şi o poftă lăuntrică de a mă rostogoli de pe acesta mi-a încins în inimă o scânteie de nemulţumire, crezând că voi zbura în eternul de lumină fără a mai fi limitată de vreun nor… Şi aşa am pierdut adevarata libertate… Curios: în cădere încă nu-mi dădeam seama de ceea ce se întâmpla şi din ce motiv.
Am căzut pe un pământ uscat şi prăfuit. Am simţit pentru prima dată durerea zdrobirii divinului din mine, o esenţă de umanitate lovindu-mi cu putere imortalitatea când am deschis ochii. M-am trezit într-o lume goală în care nici o stea nu ar vrea să cadă, fiind destul loc în culisele orizontului pentru stelele stinse. M-am trezit într-o lume în care fiinţa numită „om” este unică, dar care trăindu-şi anii, se intoxică respirând un aer reciclat de alte inimi care l-au inspirat şi apoi l-au expirat în grabă sau tihnit.
Am găsit raţiunea, şi apucând-o ferm de mână, n-am ştiut că astfel îmi voi putea pierde credinţa că locul de unde vin încă mai există.
Am aflat de un „Luceafăr” şi atunci am înţeles că steaua din fruntea cerului este doar un mănunchi de versuri, o stea care a căzut ca mine…
Şi aici pe Pământ se vorbeşte despre un muritor numit Eminescu, tatăl uman, vitreg al Luceafărului. Şi sunt atâţia care spun că Eminescu nu poate fi egalat, dar încearcă să versifice trăirile altor stele, dorind să devină un „Eminescu” sau chiar mai mult de atât pentru că în sinea lor ştiu că nimeni nu este de neînlocuit. Şi unii cad la fel cum am căzut şi eu, socotindu-şi norul pe care stau prea mic.
Mai târziu m-am uitat înspre cer şi norul meu nu mai era acolo. Probabil că şi-a ales o stea care dorea să ardă pe cer şi nu pe Pământ.
Universul era ca de catran, însă totuşi am simţit că trebuie să fie mai mult de-atât acolo sus şi aici jos şi că acesta nu este sfârşitul.
Într-adevăr, două stele incă mă mai priveau şi ştiau că cele cinci colţuri ale mele s-au sfărâmat în cădere. Acele stele erau de fapt ochii Celui care era adevăratul Tată al adevăratului Luceafăr care niciodată nu a dorit să coboare pe Pământ, ci şi acum, în fapt de seară, îl văd strălucind pe cer plin de evlavia luminii.
Speranţa mi-a spus că pot să mă întorc acolo sus cândva când toată puterea îmi va fi adormită şi mi-am dat seama şi de faptul că nu sunt singura stea căzută pe Pământ. Şi eu şi tu şi noi toţi suntem creaţi în Slavă ca astre şi trimise pe Pământ nu din vreo greşeală de-a noastră, ci din Voia Lui, ca şi stele strălucitoare pentru un Pământ care trebuie să cunoască Lumina pentru că aşa a fost porunca: „Să fie lumină!„.
Deci, să nu ne stingem în întuneric, ci să luminăm ca să ne primim răsplata şi să ne întoarcem Acasă, acolo sus, unde am fost plămădiţi în iubire şi unde vom rămane veşnic dacă atâta timp cât am trăit pe Pământ ne-a fost dor de Cer şi de Stăpânul lui.

Ps: Acest post este unul imaginativ pe care l-am scris cu dorinţa de a
evidenţia adevărul.
Este un articol despre om, deci  atât secvenţele dramatice cât
şi cele mai puţin
 dramatice prezentate plastic
fac parte din vieţile noastre, ale tuturor.
Nu este un articol care să vorbească strict
 despre viaţa mea personală!
Anunțuri

70 de gânduri despre “Amintirea unei stele

  1. STEAUA MEA
    de Marian Nicolescu

    Am ridicat ochii spre cer
    şi m-am izbit de o stea conică,
    Steaua mea conică, ce-mi alunecă pe faţă
    cu razele ei reci, răcite de zâmbetul meu,
    de suflarea mea rece, care întunecă lumina
    scăldată în diamantul unui colier.

    Aşa sunt eu: rece şi orbit de strălucire,
    orbit de lumina vie a nestematelor.
    Totuşi, stropesc cu cioburi de lumină
    Obrazul încălzit de căldura unei priviri.

    Şi, nu am iubit nicio stea mai mult decât aceasta
    ce a murit căzând în calea mea.
    Odată cu ea stingându-se şi forma conică
    a privirii mele:
    Topit în vis şi amintire, am rămas orb.

    STEAUA MEA
    de Marian Nicolescu

    A căzut o stea … ca multe altele …
    E steaua mea! E steaua mea!
    O văd stingându-se în zbor,
    Îi simt strigarea la sobor …
    O fostă stea, ursită din durere grea.
    Eu văd pe dâra ei Îngeri
    Şi Domnii cei Mari cum o mână
    Spre mine, cel de ieri,
    Spre mine, cel fără de cunună:
    E steaua mea, o am în mână!

    Nu mă striga maică, pe nume de om!
    Nu mă strigaţi copii, pe nume de tată!
    Nu mă striga iubito, pe nume de dor!
    Eu acum veghez la stele şi dorm
    Să învăţ ce-i nemurirea prima-şi dată,
    Să învăţ să fiu eu, să învăţ frumos să mor,
    Nu mă strigaţi, căci dorm pe steaua sfărâmată
    Prin galaxii divine, mă mai alin uşor.

  2. Frumos. Universul, Steaua, Pamantul, Ratiunea, Credinta, Speranta, Lumina. Cuvintele acestea sugereaza traiectoria in viata sau in lumea poeziei. Suntem atat de sensibili, de fragili, de delicati in comparatie cu universalitatea. Iubirea ne incarca de energii nebanuite sa putem sa ne ridicam la inaltimea viselor noastre. „să luminăm ca să ne primim răsplata şi să ne întoarcem Acasă, acolo sus, unde am fost plămădiţi în iubire şi unde vom rămane veşnic… „

  3. Nu mi-am imaginat ca as putea fi o stea, insa am ales o stea care sa fie a mea si, uneori, ma vad zburand catre ea si-n zborul meu intalnesc miliarde de stele care vor sa ramana acolo sus.
    E frumos articolul tau despre om in care ai omagiat si omul Luceafarul.

  4. Hei, Gabriela, citindu-te, constat ca scrii din ce in ce mai bine, si asta ma bucura, imi place sa vad oameni evoluand 🙂
    Ideea omului cazut nu e originala, dar felul in care-ai imbracat-o intr-o viziune personala, inedita, mi-a placut. Dar te-ai gandit ca poate, candva, demult, si stelele-au cazut pe cer de undeva si mai de sus? 😉

  5. Gabriela,

    Ţi-am mai spus-o, nu!?
    Când te citesc,
    Intens, nevoie simt
    De taină şi de relaxare
    Să te transpun în a mea stare
    Să pot vorbi, la fel.., sensibil
    Cum ţi-ai cădit, astă postare.

    Madi şi Onu

  6. Uneori, smtim nevoia sa facem „bai de emotie”… Adica sa lasam tot la o parte, sa ne scaldam in uitare si construirea a „ceea ce am vrea sa fie” fara piedici in imaginativ… Asa e omul… Cu cat „visam” mai mult, cu atat ne va place mai mult…”visarea”! Apoi, dupa „consumare”, in timp vine „cautarea „, ca o necesitate… Cautarea e drum lung, intortocheat si greu…dar mai ales lung in timp. Misterul cautarii este acela ca numai ceea ce gasim prin noi insine (desi totul a fost gasit cu mult inainte..) ne va ramane… Asa, poate vom afla in urma, ca … „nu e deosebire intre lucruri”… si rodul cautarii este chiar.. „drumul in sine”! Basmele noastre intelepte: „salata din gradina ursului” avea valoare prin riscul si intelepciunea de care aveai nevoie pentru a o dobandi…Iar „la masa imparateasca” nu s-a mai vorbit apoi nimic de ea…

    • Comentariul tau este o provocare la profunzimea gandirii.
      Daca doar cautam si ne multumim cu acele bai de emotie a sufletului nu prea realizam nimic, as spune, dimpotriva ne amagim.
      Mi-a placut ideea ta cum ca „rodul cautarii este chiar.. “drumul in sine”!” dar este important si sa fi sigur unde ajunge acest drum, care este telul calatoriei. 🙂

      • „Sa fii sigur”, „unde ajunge acest drum”…
        Asa „prinzi curaj „sa incepi ! Caci altfel…
        Da, e deosebire intre… „visare” si… „aprofundare”… Si sunt „poli” ai gandirii ! Maxima distanta… 🙂

  7. Felicitari, mi-a placut mult 🙂
    Iti doresc, draga stea, sa urci din nou, dar sa nu fii directia calauzitoare pentru un nor, ci un soare care sa incalzeasca multe planete si care sa ajute stelele care cad pe acele planete sa isi gaseasca din nou drumul spre cer 🙂

  8. Pingback: Marin Toma's Blog
  9. Aş spune că toţi împrăştiem lumină în jurul nostru, mai multă sau mai puţină. Ea vine direct din suflet, evident. Numai cine trage obloanele la fereastra sufletului rămâne într-un con de umbră, spre propria dezamăgire… Am întâlnit şi astfel de cazuri, din păcate, însă puţine.

  10. Eminescu, Eminovici (diminutiv ebraic de la…Emanuel, adica „Dumnezeu este cu noi !”), un luceafar coborand pleonastic „in jos”, spre neantul poetilor desavarsiti, o aspiratie sufocata de erosul vremelniciei, un geniu folosit altundeva decat spre urcarea pleonastica „in sus”, spre Creatorul Absolut !

    Un geniu al poeziei romanesti, o piatra de incercare a filozofiei atomiste (fara Toma d’Aquino, dar prea-plini de Nietzsche), fara Dumnezeu, nihilisti pana-n albul ochilor, o flacara care i-a marcat de la el incoace pe multi „sagalnici si berbanti” care incanta panteonul cunoasterii doar a modului de a viermui sordid in tina efemeritatii, cu…”chipul lor de oaie creata…”, o personalitate care a ajuns sa fie sanctificata nu pentru merite morale ci pentru merite poetice incontestabile de altfel !

    Paradigma absurdului consta in mentalitatea ca putem fi sanctificati (de oameni) pentru orice mod de viata dubioasa si duplicitara, ingnorand incarcatura semantica a numelui pe care-l purtam: aceea de fii de Dumnezeu ! Oare nu ara ne incepem in fiecare dimineata rugaciunea atat de mult rostita mecanic sau in mod inconstient: „Tatal nostru care esti in ceruri, vie Imparatia ta, faca-se voia ta, precum in cer asa si pe pamant…” Pamantul, lutul suntem noi…si suntem atat de sordizi fara EMANUEL !

  11. Stramta mi se pare uneori calea ascultarii, a smereniei, a rabdarii, dar in iubire si din iubire trec cu bucurie prin viata. Sint ca o stea ce nu se poate ridica pana ce nu cade inatai. Nu vreau sa fiu luceafar, doar sa ma stiu acolo printre astrii, sa gravitez plapand pe cerul ca un vazduh, iar cand n-oi mai stralucii sa fie pentru ca sunt in palma protectoare si sa nu planga nimeni caci deabia atunci am sa ma ridic.

  12. gabriela, foaaaarte frumos scris, sensibil suflet ai tu!
    mi se pare minunat modul in care unii oameni amesteca praful de stele cu spinarile de tabla ale lumescului si produc o noua mitologie.

    acccidddduzzzzu: esti atat de… impersonal…

  13. @ EO

    Multumesc frumos de apreciere…seamana mai lut a vaicareala veritabila…
    Oricum imi pare bine ca nu sufar de balonari de memorie si nici cel putin nu-mi exprim doar o…gandire alambicata !

    Mare este „ogorul blogosferei” si multi internauti cauta lana de aur…

  14. aciduzzu,
    prin natura celor propuse de tine, de obicei!, chiat tu pari a cauta lana de aur…
    si iata ca ai capatat balonari cumplite de memorie, de la „lut” la „mult” e cale lunga… plus ca, tot de obicei, morfosintaxa si constructiiile tale sunt absolut ridicole! asta tradeaza o instabilitate emotionala si o lipsa de educatie…
    tie nu ti se pare ca spui mereu acelasi lucru cu alte cuvinte?! e normal ca ceea ce te depaseste sa ti se para „gandire alambicata”.
    alzheimer nenorocit, mate 🙂

  15. aci,
    adevarul e ca eu te plac pe tine, chiar daca nu pare 🙂
    intotdeauna am avut dificultati in a-mi exprima intocmai emotiile 😦

  16. Te joci frumos cu metaforele şi simţi foarte bine stările lumii… mi-a plăcut foarte mult cum ai surprins anumite dorinţe ale omului în nimicnicia lui… foarte poetic…
    „stea cu cinci colţuri arzătoare, poleită cu praf de diamant ceresc şi cu raza-mi împletită de cunoaşterea luciferică: poetică.”

  17. @EO

    „…asta tradeaza o instabilitate emotionala si o lipsa de educatie…”

    Draga EO, iti multumesc pentru aprecierile cu care ma cadorisesti !
    Tocmai ai facut dovada unei educatii solide si…solid refulate pe blog. Stelist fiind, cred ca esti obisnuit mai mult cu vuvuzeaua decat cu o critica constructiva ! Oricum eu am altfel de pareri despre tine, cu toata exprimarea mea morfosintactica si…ataaat de impersonala. Keep to tuch !

  18. keep to… what? 🙂
    solid refulate pe blog? :))
    pai, mai logicule, cine de cine s-a luat?
    ioooi, dinamovist fiind, cred ca esti mai obisnuit cu spatiile goale si deziluzia decat cu dialogul…. hehehe
    still like you 🙂

  19. un ultim raspuns…
    nu eu m-am luat de tine, ci tu de mine. sunt ceva dovezi cu cateva articole mai in urma. eu intru aici pentru minunatele scrieri ale acestei fete, dar nu ma supara sa intru intr-o polemica neaparat constructiva cu cineva. tendintele tale, aciduzzu, au fost clare de la bun inceput. repet, nu eu m-am luat de tine, ci tu te-ai luat de mine. treaba e ca pe mine ma amuzi 🙂
    cat despre morfo si constructie… crede-ma, am dreptate.
    nu ma intereseaza parerea ta despre mine, nu am chef sa discut astfel cu tine, tu nu ma placi prejudecat, nu din motive rationale.
    atat am avut de spus, te salut din mers. sa fii sanatos.

    gabriela, te rog sa ma scuzi pentru micile iesiri (even thou au fost simple replici…) in decor.
    multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s