Copilarie

:D

😀

………………………………………………………………………………………………
Copilaria este cea mai frumoasa perioada a vietii noastre pentru ca atunci nu depinde nimic de noi, nu avem responsabilitati si griji, dar avem povestile, visurile si tot Universul la picioarele noastre. Dependenta noastra de cei dragi este dulce si frumoasa, iar libertatea noastra depaseste orice granita. E adevarat ca atunci cand esti adult, poti sa mai ai un suflet de copil (cum i se spune mamei mele), dar nu mai poti sa faci toate lucrurile pe care le faceai in copilarie.

Mi-aduc aminte cu drag de picapul din dormitorul meu, pe care l-am iubit si pastrat pana acum. Invelitorile cartonate ale discurilor de picap parca si acum raspandesc mirosul acela de mister. Picap-ul a fost cel care atunci cand aveam doar cateva luni, mi-a cantat pentru prima data „Anotimpurile” de Vivaldi, el a fost cel care ma facea sa adorm cand canta „Balade pour Adeline”. Mai apoi, mi-aduc aminte ca in vacantele de vara cand veneam de afara, de la copii, imi puneam cu nerabdare o poveste la picap. Inca imi pot aminti in detaliu povesti ca „Fata cu potirul pe cap”, „Povestea paiului de orez” etc. Stiu ca atunci cand eram mica, obisnuiam sa cad din pat, si de aceea ai mei au confectionat un gratar de lemn lacuit pe care il montau la marginea patului unde dormeam eu. In timpul zilei, cat stateam si imi puneam uneori aceeasi poveste de 2-3 ori, ma asezam pe acel grataras si imi luam in brate un urs de plus din acela gigantic. Nici nu voiam sa ma scol sa ma duc la masa de amiaza, atat de mult ma fascina felul in care povestea decurgea.

Cand am implinit 11 ani, imi aduc aminte ca parintii mei, vazand cat de mult stau si ascult povesti, mi-au luat un casetofon rotund si rosu, si multe casete cu povesti cunoscute si mai putin cunoscute. Desi de curand mi s-a stricat acel casetofon la care am tinut foarte mult si de la care a trebuit sa-mi iau adio , aruncandu-l, inca ma mai pufneste rasul cand imi aduc aminte cum l-am denumit. I-am pus numele „Doncea” si acesta pentru ca fiind un casetofon rotund, semana foarte mult cu un copil cu care m-am nascut in aceeasi zi, cu 5 minute mai tarziu decat el, si care atunci cand era mic era foarte dolofan. Inca ma mai intelg bine cu acest tanar de aceeasi varsta cu mine, pentru care, de 17 ani ii sunt sora, si el pentru mine, e fratele meu. Nu am frate in realitate, dar asa ii spun eu.

Stiu ca ai mei imi cumparasera un set de carticele subtiri, frumos ilustrate cu povesti pe care intamplator le aveam si pe casete audio. Devin nostalgica atunci cand ma gandesc cum stateam turceste pe canapea cu o carte cu povesti in mana si ascultam la casetofon povestea pe care o aveam in cartea respectiva. Era frumos cand opream povestea ca sa ma uit mai bine la imaginile din carte, apoi porneam din nou casetofonul si mai intorceam o pagina. Dupa aceea, imi mai puneam povestea o data, dar de data aceasta fara a avea cartea langa mine, si imi imaginam eu cadrul povestii, personajele, actiunea. Daca imi aduc bine aminte, povestile pe care le-am ascultat cel mai des au fost „Aladdin”, „Ali Baba si cei 40 de hoti”, „Greuceanu”, „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, „Harap Alb” si „Pacala in satul lui”. Pe langa acestea indrageam foarte mult povestile lui Creanga. Stiu ca acum nu ma mai ajuta cu nimic faptul ca am ascultat aceleasi povesti de foarte multe ori, dar stiu ca mi-au facut copilaria fericita.

Acum, imi mai amintesc cum stateam afara de dimineata pana seara, in zilele calde de vara, si ma jucam cu copiii in fata blocului. Veneam toata julita pe genunchi acasa pentru ca ma jucam cu baietii si alergam de mama focului cu ei. Numai mama stie cati ani a stat cu frica in san si aproape toate dupa-amiezele cand eram afara, pe geam, uitandu-se pe unde sunt. Cat eram mica, nu aveam voie sa merg mai departe de batatorul de covoare si un garaj de masini, acestea fiind diametral opuse, fiind amplasate exact in lateralele blocului. Cand doream sa joc ascunselea pe o centrala in constructie dedesubtul careia era o fabrica de portelanuri, sau cand voiam sa merg la hinti, trebuia sa-mi cer voie de la ai mei. Eram multi copii si tot cartierul rasuna cand bateam mingea sau cand ne strigam parintii pe la geamuri: „Mami, arunca-mi si mie apa!”, „Mami, da-mi un pulover!”, „Tati, arunca-mi mingea!”. Noi locuiam si locuim la etajul 3. De acolo imi erau aruncate toate cele cerute. Rareori ma duceam in casa dupa ele chiar daca era simplu sa alerg pe scari pana sus, caci nu aveam interfon si nu era incomod sa stau si sa astept pana mi se deschidea usa de la scara blocului.

Stiu ca era un batran care locuia balcon in balcon cu noi si care nu suporta sa ne auda batand mingea sau razand. Era un comunist, fost securist, care a murit acum 2 ani. O data a venit dupa noi afara cu toporul si ne-au aparat parintii nostri. Dar nu-i nimic pentru ca atunci cand am mai crescut, baietii din cartier i-au gasit numarul de telefon, si ii faceau farse. Stateam cu totii ascunsi in scara de bloc opusa scarii in care locuia acest om, si pe rand, baietii dadeau telefoane. Radeam de ne prapadeam cand auzeam cum ii suna telefonul in bucatarie si el raspundea. Uneori nu i se auzea nimic in receptor, alta data, baietii isi schimbau pe rand vocile si faceau farse ca: „Suntem de la politie! Vi s-a gasit nevasta!” :D….Baietii mai aruncau si cu cornete in plasa lui de tantari. Odata, o corneta a nimerit exact in oala cu ciorba. Alteori, baietii, cand il vedau pe geam pe acest individ, bateau si mai tare mingea, ca sa-l scoata din sarite. Stiu ca nu tot ceea ce am facut in copilarie a fost bine, si acum fiind mai mari, judecam altfel lucrurile, dar voiam si noi sa fim lasati in pace.

Imi amintesc de asemenea ca intr-o zi am incalcat regula mamei de a sta in fata blocului, si fiind singura fata in tot acel cartier plin doar cu baieti, am vrut sa nu ma las mai prejos, asa ca am decis sa merg cu prietenii mei in centrul orasului, fara sa-i spun mamei. Numai eu stiu ce am patit acasa. 😀 I-am speriat rau pe ai mei.

Stiu ca atunci cand ne suparam, in felul nostru copilaresc, unii pe altii, ne imparteam pe bisericute, si ne spionam de dupa un garaj, caruia eu i-am zis baraca. De atunci si pana acum, tot asa ii spunem. Atunci s-a inventat si „echipa”. Ne faceam planuri, schite, vorbeam pe ascuns in gradina mea, alergam, ne ascundeam dupa colturile blocului, mai eram udati cu apa sau prinsi de par si de catre vecinii carora le calcam gradinile. Eram impartiti pe grade: Sef 1, Sef 2, Sef 3. Totul era un joc. Si cate si mai cate.

Mi-aduc aminte ca intr-un an, mi-am gasit o prietena cu care tot ieseam in oras. Cred ca pe atunci aveam vreo 13-14 ani. Noi deja eram observate pe strada de catre baietii mai mari, dar baietii nostri, inca jucau ascunselea. Eu cu acea fata eram imbracate in pantaloni trei-sferturi albi, cu tricouri mulate. Aratam chiar bine. Cand ne-au vazut baietii, ne-au invitat sa jucam cu ei ascunselea. Si acum rad cand imi amintesc cat de sfidator ne-am comportat si cat de respinsi s-au simtit cand le-am spus: „Noi suntem deja mari, dar voi va mai puteti juca inca ascunselea, pentru ca voi, baietii, sunteti imaturi!”. Imi pare rau pentru cuvintele acestea. Cata munca de lamurire am dus cu baietii ca sa-i conving sa nu mai joace ascunselea si intr-un final, n-au mai jucat. Cat de seaca a devenit viata fara jocuri.

Adevarul este ca am avut o copilarie cum unii nici nu indraznesc sa se gandeasca. Acum, suntem tot acei copii de odinioara, doar ca ne pregatim sa terminam liceul. Locuim in acelasi cartier, impreuna cu vecinii pe care ii stiu de mica. Nimic nu s-a schimbat, dar nimic nu mai este la fel cum a fost odata. Acum ne intalnim dar nu mai avem timp de „ascunselea”, „atinselea”, „prinselea”, sau „de-a cataratul pe bara”, pentru ca trebuie sa dam examene, sa ne gandim la facultati pe care vrem sa le urmam, sa prezentam proiecte in fata unor comisii de la Paris, sa ne luam cateva atestate internationale.
Precum ii spuneam si Sorinei in post-ul ei, „Prajitura”, mi se pare ca maturizarea este un monstru, un criminal al visurilor. Oricum, nu credeam ca voi ajunge vreodata sa realizez ca de fapt, toti ne meritam soarta: cand suntem mici si avem totul, pe noi ne intereseaza sa crestem mai repede, si cand am crescut si ne-am trezit cu o tona de griji pe cap, regretam toata inocenta pura pe care am devalorificat-o, n-am apreciat-o si am alungat-o fara sa ne dam seama ce pierdem.

Sfat: Copii, bucurati-va de copilarie cat de mult puteti. Adunati-va amintiri frumoase in suflet (ca prima melodie care v-a placut, sau prima cheie de la casa care v-a fost incredintata) si zambiti. Nu va doriti sa cresteti, pentru ca odata si odata oricum veti creste si veti regreta ca nu ati bagat in seama perioada in care alergati in jurul blocului. Si mie mi s-a spus acest lucru cand am fost mica, si n-am inteles, dar am cautat sa ma bucur de toate la absolut. Acum inteleg tot, dar e prea tarziu. Dorul de copilarie mai imi este alinat doar de amintiri si fotografii.

Acum ma adresez celor care au depasit perioada copilariei:
Voi cum va amintiti copilaria? Ati pierdut ceva vreodata, in mod ireversibil, si sa suferiti mult? (Ceva sau pe cineva la care ati tinut?) Raspundeti cum credeti!

Sper sa va fi placut acest articol cat se poate de real, din viata mea si din vietile celor cu care am copilarit.

Cu drag,
Gabriela

PS: In perioada 24-30 august sunt intr-o tabara. Nu voi mai putea scrie sau raspunde la comment-uri timp de o saptamana. Kisses!

Anunțuri

36 de gânduri despre “Copilarie

  1. Ma da chiar scrii „romane”.. si cand ma gandesc ca mie mi se zicea asta.. Acum am ajuns s-o zic si eu altora : ))

  2. Ah.. PS: Voi citi postul tau, desi e lung, dar imi plac fazele astea cu copilaria. Faza e ca il voi citi pe zi, ca acum sunt obosit si ma „cheama” perna la ea : )) Noapte buna.

    • Ok. Noapte buna, somn usor, sapte pureci pe-un picior, sapte pureci si pe celalalt, sa te traga jos din pat. :D….Sper sa-ti placa post-ul…MAINE DIMINEATA! 🙂 🙂 :)…….
      Asa, o intrebare: Nu-ti plac post-urile lungi? 🙂

  3. Cate nu am pierdut pentru ca am crescut. Inocenta, micile bucurii, zilele in care ma jucam, la fel ca tine, tot felul de jocuri, zilele in care abia asteptam sa ajung acasa, sa imi scriu si sa ies afara, iernile in care intram in casa tremurand de frig dar cu multa bucurie in suflet, serile in care imi citea mama povesti, noptile in care o convingeam sa doarma cu mine, vacantele de vara petrecute la tara, unde nu simteam altceva decat fericire.
    Am crescut si le-am lasat in spate. Sunt melancolica acum. Mi-e atat de dor si vreau atat de mult sa fiu iar copil…

      • Ti se pare doar ca ceata uitarii se asterne…nu vezi ce bine-ti aduci aminte totul!
        Inca nu poti spune: „Am fost copil odaaaaata! ” 😛

        Ha, ha, ha si hi, hi hi! 🙂

        Si eu stiu urarea aceasta de „noapte buna!”
        Si mie mi-o spunea mama…si ce mai radeam!
        O tot puneam sa o repete, iar si iar…asa mult imi placea! 😛
        Taceam si nu mai insistam cand imi spunea ca pleaca Mos Ene, de pe gene si nu voi mai putea adormi! 😉

        Pupici…

  4. Ce a scris Gabriela mai ales la final, stiam si eu si toti ca noi, ne gandim in acelasi fel.. Dar asta e. Lumea acum se schimba.. totusi sa stii ca nu s-a incheiat de tot ceea ce zicem noi ca am trait. De exemplu la mine in bloc au aparut alti „puradei” : )) Si-i aud mai toata ziua pe afara, se joc, se dau cu trotinetele 😀 Si prin parcuri gasesc destui cu varste pana-n 12,14 ani. E drept, si eu cred ca asta devine „minoritate”. Pe „vremea noastra” erau toti gramada pe afara. Acum au Fifa, Sims (For girls) : )) etc.

    Daca ne gandim, asa sunt si bunici nostri cand ne vad si incep cu faze :”Pe vremea mea era asa si pe dincolo, nu cum e la voi acum”. Deci totul e in schimbare, apar alte generatii, asta-i viata, natura lucrurilor.

    Intrebarea ta, Gabriela: Hmm.. pai depinde de stare, daca am chef de citit (mai mult) sau nu (daca sunt obosit, rar voi avea chef de citit mult) :D. Nu prea am ceva (rau) cu posturile lungi, atata timp cat contin ceva bun, daca e mai de umplutura, nu imi place. E bine sa mai existe si posturi scurte dar sa fie toate la subiect. Cantitatea nu e pe primul loc, ci calitatea 😀

    App, misto aia cu pureci = )) Eu stiam doar „Noapte buna, pureci sa te sarute” atat : ))

  5. La final dadeai sfat celor mai mici, despre copilarie ; )) Asa-mi zicea si mama pe vremea cand eram cu sapca cu elice in cap si cu acadea-n gura 😀 pardon, cand eram mic : )), sa tin la copilarie, sa ma bucur de ea si sa nu mai zic asa des ca vreau sa fiu mare, sa cresc, pentru ca atunci cand se va intampla voi regreta. (Dar cum am zis si la Sorina, cel mai mult imi doream (atunci) sa cresc din cauza ca vedeam pe cei mari (fata de mine, atunci) cu gagici (evident si ele mai mari) si-mi doream sa fiu si eu ca ei : ))

  6. Hey.. daca tot ai zis de postul „Prajitura”.. melodiile pe care le-am dat acolo la Download le-ai ascultat ? Sunt bune pentru postul tau 😉

  7. La articolul lui Cotabita, DE GUSTIBUS, de pe blogul Bendeacului, v-am dat drept exemplu pe tine, pe Sorina, si pe Gabi, care are ce spune dar nu prea este incurajat… 😉

    Sper sa nu va suparati, dar cand vad atatia tineri care-si bat joc de copilaria, tineretea lor, neintelegand ce are cu adevarat valoare si ce nu, ma doare sufletul! ;(

    😛
    CE FRUMOASA ESTE COPILARIA!

    Inocenta, puritatea, sinceritatea, creaza o frumoasa aura copilariei!

    Cred ca doar acei copii care n-au avut parinti, nu prea pot spune ca s-au bucurat de copilarie! 😦

    Noi ceilalti…chiar lacrimam cateodata, cand ne aducem aminte de o traire sufleteasca din vremea primilor ani de viata.

    Chiar si parfumul unor lucruri, poate fructe, carti vechi, uneori ne face sa devenim nostalgici, chiar daca nu am devenit batranei 🙂

    Da… si pastrand frumosul in inima noastra, traind fara regrete fiecare etapa a vietii, alegand doar calitatea, privind spre cer si nu spre mocirla…ne vom putea lauda si cand vom avea….multi, multi ani 🙂 ca suntem tot tineri ! 😛

    Hmmm, gata cu nostalgia!

    Mi-a placut Gabriela, faptul ca ascultai din leagan “Anotimpurile” de Vivaldi. Chiar si plantele cresc frumos cand in surdina se aude muzica simfonica… 🙂
    Continua-ti cresterea frumos!
    Asculta doar muzica ce merita sa fie ascultata!

    Copilasul din prima fotografie postata, cred ca e nostalgic dupa perioada de BEBELUS! 🙂 😛

    • Revin dupa mai multe zile, cu o completare la cele scrise de mine mai sus…

      Am ales acest video unde totul este in alb, culoarea puritatii, ca si COPILARIA! 😛

      Bucura-te de amintirea acordurilor pe care le ascultai inca de cand erai bebe mic in patut, dupa cum ne spuneai! 😉

  8. Copilaria este o umbra care te insoteste pe tot parcursul vietii. Este cel mai fidel prieten, este stock-keeper-ul visurilor pure cu care ne infrumusetam viata.

    Amintirile copilariei infrumuseteaza intotdeauna umanul din noi.
    Nu exista om fara copilarie, nu exista om fara umbra. Ea creste odata cu tine, se compara cu tine, se indentifica cu tine.
    Stii cand nu ai umbra ?
    Noaptea ! 😉

    Imi aduc aminte cand ai mei, m-au lasat pentru prima data seara sa merg singur la un film… De mers am mers bine, alene si fara griji; dar de venit, am venit acasa cam tarzior (pe la 22,30).
    La un moment dat, in drum spre casa, am auzit undeva la vreo doi pasi in urma mea un trosnet „subtil”; m-am speriat si am inceput sa…fluier aiurea o melodie, pentru a-mi face curaj. Eram terorizat de gandul ca cineva ma urmarea, ca vrea sa-mi faca rau…Reconstituind traseul a doua zi, am examinat locul si cauza trosniturii: era o crenguta de arin din cararuie, pe care eu in spaimele mele de noapte o zdrobisem sub talpi. Si inca atat de bine, atat de melodic…A trebuit sa treaca o buna bucata de vreme pana sa mai fac o a doua iesire nocturna… 😛

    A, fiindca mi-ai amintit de pregatirile preventive care anticipau eventualele caderi din pat la varsta cand am depasit „umblatul de-a busilea” . Prima noapte de dormit singur in pat am inaugurat-o imaginandu-mi ca s-a subdimendionat … camera!
    Poate nu stii, la tara paturile (nu canapelele sau dormezele), sund inalte in picioare. Dormind, m-am rasucit in pat si, dintr-o bufnitura,m-am trezit buimac… sub pat! In buimaceala mea, am realizat ca m-am lovit cu fruntea de… tavan ! „Doamne, mi-am zis: oare cand s-a micsorat camera ? Sau, poate am crescut eu in somn? (Vezi ? Daca ai mei n-au avut inspiratia sa-mi puna gratat anticadere din pat ?!!! 😛

    Cat despre povesti, n-am ascultat „Hatikazuki – fata cu potirul pe cap” Dar imi aduc perfect aminte cea mai frumoasa poveste care mi-o povestea tata la nesfarsit: ” Lupul cu cap de fier”…

    Imi place enorm de mult postarea ta despre copilarie. Mai scrie despre ea si prelungeste-o in traire cat de mult poti ! Fura din anii acestia frumosi cat de mult poti si ori de cate ori ai ocazia !

  9. Copilaria- o vreme de basm pe care fiecare om o traieste candva in realitate.

    Foarte frumos! Incep sa cred ca ar trebui sa ne reprezinti ca si tineri in institutii inalte de stat. Ai mult potential.

  10. Ahaaa… 😉

    Acum am vazut ca sub ultimul videoclip ai scris ca pleci intr-o tabara, pentru o saptamana!

    Asteptam sa te intorci… 😉

    PUPICI…..nenumarati 😉

  11. Copilaria nu se refera doar la o perioada limitata de timp; nu are doar un comportament specific unei anumite varste; nu comporta doar o anumita incarcatura de puritate si inocenta specifica; nu se refera strict doar la naivitatea, credulitatea, visurile si farmecul primilor ani de viata.

    Poti ramane copil chiar si atunci cand maturitatea si experientele vietii „te dau afara din casa…”, pana la o varsta a senectutii, dar cu aceeasi puritate si curatie sufleteasca!

    Mi-a placut postarea facuta pe blogul lui Cotabita de Gadmadream, cu privire la trei copii ce pasesc pragul adolescentei, dar care dovedesc multa maturitate in folosirea talentului lor :

  12. Fiecare etapa a vietii este frumoasa in felul ei: copilaria, adolescenta, maturitatea, batranetea… 🙂

    Sa traiesc frumos fiecare etapa de varsta din viata mea, este unul din multele sfaturi pretioase primite de la dragii mei parinti. 🙂
    In plus niciodata nu mi-a placut sa sar peste vreo etapa, ai numai de pierdut. Este trist faptul ca multi nu inteleg acest adevar decat atunci cand este muuult prea tarziu.

    Imi place cum gandesti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s